Compromis

[Partea I] Caldură mare…

Am scăpat de săptămâna morţii, pe parcursul căreia am fost bombardat din toate colţurile, de la toate posturile de radio şi de televiziune de “ştiri” cu babe care cad late pe caldarâm, cu moşi care o ard aiurea prin autobuze şi tramvaie la ora 2 după-amiaza (şi îmi îmbie simţurile cu tot felul de miresme), dar mai ales am scăpat de bomba mediatică numită “cod roşu”! Doamne, ce de buletine de ştiri am mai înghiţit…

Mai lasaţi-o-n plm de treabă, băi nene, că mă prind şi eu când sunt 42 de grade afară, nu trebuie să îmi aduceţi aminte din 5 în 5 minute… De parcă ar fi şi greu să-mi dau seama când mi se lipeşte cearceaful de spate instantaneu şi miroase a “lenoline” după 15 minute, când dau fuga la frigider să iau o sticlă de apă rece, care de fapt e la fel de caldă (doar că îmi fentez eu intelectul gândindu-mă că o scot “de la rece”), când mucegăieşte pâinea pe masă într-o zi… şi toatea astea fară să ies din casă!

Boooon… primul pas în afara scării de bloc = primul pas in Iad (adidaşii mi se afundă în asfalt). Doar nu degeaba scrie pe placută de la blocul meu “Colentina 31″ tăiat cu spray şi scris HELL. E de mult inscripţia, cel puţin de cand m-am mutat eu aici, semn că lumea de prin părţile locului e trecută prin multe… Aşa, revenind… De ce vreau eu să ies din casă de fapt? De masochist, evident! Dar nu, mai era ceva… Aaa, da, îmi doresc să ajung la gară. După o scurtă calatorie cu taxiul, în care taximetristul nu a vrut să dea drumul la aerul condiţionat pe motiv că îi mănâncă benzina pe pâine şi ca “oricum nu mai e aşa de cald” (erau doar 37 de grade, ce-i drept…), ajung cu bine şi chiar mai repede decât mă aşteptam — semn că bucureştenii o întinseseră la munte, mare sau pădure.

[Partea a II-a] “The trip”

Mă duc la casele de bilete, mă aşez la coadă în spiritul tradiţional românesc şi aştept… aştept… aştept… Nu am putut să nu remarc tragerea de inimă cu care muncea tanti aia de la casa respectivă… În fine, ajung aproape la ghişeu şi când mai erau două persoane în faţa mea, o văd pe tipă cum trage jaluzelele şi ne anunţă pe un ton politicos şi mieros “să ne aşezăm la o altă casă” pentru că “tura mea doar ce s-a terminat”! După 2-3 secunde de buimăceală generală, s-au auzit clasicele urari-de-bine la adresa dumneaei şi a familiei sale… [Fast-forward] Am biletul în mână, intru în gară, mă uit la ce linie este garat trenul, mă mai învârt puţin cât îmi iau ceva de băut şi de citit şi ajung pe peron. Îmi zic: “ok, hai că n-a fost aşa de rău… poate dramatizez eu!” Aşadar, îmi aprind o ultimă ţigară înainte de a urca în tren şi trag anevoios din ea, că deh, la 40+ grade la soare parcă nici fumul nu mai intra în piept… şi urc.

Auzind pe la radio că din cauza căldurii trenurile au restricţie de viteză, mă duc la năşică şi o întreb: “nu vă supăraţi, aveţi idee dacă sunt restricţii pe acest tronson şi dacă da, cam cât va întârzia trenul?”, la care ea liniştitoare: “eh, un 15-20 de minute, acolo, de bun-simţ, oricum…” Când am auzit-o, nu am putut să mă abţin şi i-am zis: “auzi, cucoană, după ce că dau 40 RON pe bilet, pe un drum amărât de 200 de km, că să aveţi voi salarii decente şi să nu faceţi greve zilnic, de bun simţ ar fi să ajungă la timp in plm, măcar odată la un an!!!” Replica n-a întârziat: “să zici merci că ajungi cu bine la destinaţie, că de mergeai cu nebunii ăia de pe maxi-taxi, te-nchinai tot drumul că s-ajungi întreg acasă”.

Deja mă enervasem… am zis că daca mai continuăm discuţia, mă trezesc că-i dau şi vreo palmă… Îmi găsesc locul, mă aranjez, îmi scot revista, îmi bag căştile în urechi, dau muzica la maxim că să nu aud pălăvrăgeala omniprezenţilor pensionari şi mă fac comod. După vreo oră mă mai liniştisem şi speram să adorm măcar, poate devine drumul mai scurt.

Şi cum închid eu ochii liniştit, vine năşica la mine şi mă trage de mânecă. Casc ochii buimac şi ce să văd… îmi adusese un mini-chestionar de satisfacţie a călătorului / sondaj de opinie. O întreb dacă are rost să îmi vărs nervii pe săraca foaie de hârtie, dacă o va citi vreodată cineva sau dacă va ajunge hârtie igienică sau maculatură pentru vreun funcţionar al CFR-ului? Ea, cică da, că m-a văzut nemulţumit şi că părerea călătorilor contează şi că vor să îmbunătăţească imaginea companiei şi bla-bla-bla. Bun… bifez eu acolo căsuţe în stânga şi în dreapta, exprimându-mi dezgustul şi proasta părere pe care o am faţă de CFR, întorc pagina şi văd că am un spaţiu pentru sugestii şi comentarii… Şi m-a pălit inspiraţia… Am băgat o compunere liberă în stilul propriu în care într-un limbaj decent şi elevat (deşi nu merita aşa ceva) mi-am vărsat năduful! Şi vine tipa să ia hârtia… o inspectează sumar şi o intoarce pe partea cealaltă. Când a văzut femeia ce am scris… şi-a pus mâinile în cap! “Că de ce ai scris atâta? că nu stă nimeni să citească poveşti!” Convins fiind că m-am stresat degeaba, îi zic să ia hârtia şi să mă lase în pace. Pleacă… şi ea şi trenul din halta din mijlocul câmpului.

Cei care au circulat cu trenul IC 571, pe ruta Bucuresti N. – Brăila, ştiu că singura oprire intermediară este la Făurei şi mai ştiu că în tren nu se fumează. Împăcat cu ideea (fumasem înainte să plece trenul), aştept cu sufletul la gură staţia cu pricina să mai trag şi eu 2-3 fumuri, ştiind că de obicei trenul staţionează cam 2 minute. Trenul opreşte, coboară câţiva oameni… cobor şi eu să-mi aprind ţigara. Nu am apucat să trag primul fum că mă şi apucă de mână aceeaşi năşică şi îmi zice să urc dacă nu cumva vreau să rămân pe acolo! Îi zic că nu au trecut 2 minute, la care ea: “păi nu, că nu mai stăm deloc, că şi-asa suntem în întârziere şi trebuie să recuperam!” Deja simţeam cum îmi pocneau capilarele şi mă lua tremuratul (nu, nu intrasem în sevraj din lipsă de nicotină) de atâţia nervi ce îmi făcuse acea creatura malefică. Zâmbind printre dinţi (şi trecând-o prima pe o listă imaginară de “to-kill-someday”) îi zic: “Doamnă, de ce plm ne mai grăbim, când trenul deja are O ORĂ întârziere şi mai avem o treime din distanţă de parcurs?!?! Chiar credeţi că îmi mai pasă dacă ajung cu 55 de minute întârziere sau cu 1h şi 5 minute?” Ea, probabil într-un moment de sclipire şi maxima înţelepciune, a întors privirea într-o parte, a ridicat uşor din umeri şi a tăcut…

Şi uite-aşa mi-am petrecut eu frumoasa după-amiază de 28 Iulie… De la ce a pornit totul? De la un telefon inocent: “Hai, nu vii şi tu acasă?” Era mama…